Titluri

Intre Voica si Pontiful s-a scurs o jumatate de secol de istorie, de viata, de creatie; in acesti ani, Henriette Yvonne Stahl a trait numeroase evenimente dramatice, ale istoriei romanesti ca si ale destinului personal, a scris cateva carti – nu multe –, dar nu s-a schimbat in esenta. „Domnisoara“ s-a maturizat, a devenit o femeie cu o personalitate puternica, dominata de sete e cunoastere, pe care si-a descoperit-o citind carti de filosofie, dar si de initiatica, ezoterism, mistica, ocultism. Dintre scriitori, cel mai apropiat i-a fost Dostoievski. O experienta a extazului, a „rapirii“ intr-o alta dimensiune, pe care marturiseste a o fi trait in anul 1933, a motivat-o sa caute experiente extraordinare si oameni cu puteri neobisnuite, „initiati“, frecventand de atunci cu asiduitate vindecatori, telepati, hipnotizatori, vraci, cunoscatori ai cabalei etc. Din acestea s-a nutrit arta ei de a crea o tipologie umana atipica, personaje bizare, psihologii abisale, care o situeaza in prelungirea esteticii romantismului. La capatul lecturii a doua romane atat de deosebite prin problematica lor, opera unei scriitoare prea putin cunoscute azi isi dezvaluie nota ei de pregnanta originalitate, de atractie pentru personaje si fapte care ies din sfera cotidianului. Henriette Yvonne Stahl e o prozatoare care se citeste cu placere si interes.

Elena Zaharia-Filipas

Recitesc dupa mai mult de 30 de ani de la aparitie Marele singuratic si ce constat? Ca lectura merge, intai, greu si ca, atunci cand vine vorba de lumea satului, verva naratorului creste subit  si stilul epic capata fluenta. Stilul redevine meticulos, putin impiedicat indata ce prozatorul face analiza unui sentiment complex: iubirea dintre un insingurat incapatanat si banuitor (horticultorul Niculae Moromete) si o pictorita inteligenta si putin sofisticata (Simina Golea), trecuta printr-o casnicie nefericita (cu brutalul Victor Patrascu), obsedata de talentul ei nesigur.

Roman autobiografic? Intrebat, prozatorul evita sa dea un raspuns. Un roman, oricum, in care eroii din Morometii isi dau, parca, o intalnire de adio intr-un epilog in care au loc iubiri profunde

si nefericite, gelozii si crime dostoievskiene, comentarii morale acute si pertinente si analize bune, verosimile, de ordin existential. Este domeniul si stilul in care Preda a excelat totdeauna...

Eugen Simion

Mesajul ascuns al cartii ne face sa credem ca, de aceasta data, Zaharia Stancu n-a mai fost doar un polemist social, un jurnalist plin de furie si de indignare, n-a mai fost vocea suferintei, acuta si vindicativa, cum s-a aratat in toate scrierile unde apare si nu apare Darie. De aceasta data, Zaharia Stancu a depasit propria limita de intelegere si a inteles. Cu aceasta carte, este opinia mea, Zaharia Stancu intra in randul marilor scriitori. Intra in randul marilor scriitori pentru ca a inteles ca o carte nu doar descrie lumea, ci creeaza o lume noua, o lume care este crezuta, acceptata, uneori mai puternic decat lumea reala. Lumea din Ce mult te-am iubit apartine unei parti din sufletul romanesc. Poate nu cea mai luminoasa, dar sigur o parte importanta. Practic, aceasta carte este un act de afirmare a libertatii spiritului si a creatiei. [...] Pentru a sti ce a scris Zaharia Stancu nu trebuie sa cititi istorii literare, trebuie sa cititi macar Ce mult te-am iubit.

Eugen Uricaru

Ioan Slavici a fost indiscutabil un om ros de intrebari, la care a dat raspunsuri radicale, de cele mai multe ori impotriva curentului, el, altfel, omul bland si intelegator cu toti semenii din jurul

sau. Poate din aceste indoieli pe care timidul Slavici le-a exprimat raspicat s-au nascut si personajele sale atat de complexe, umane, in ultima instanta. De aici valoarea exceptionala a scriitorului, care a introdus in literatura romana nu arhetipuri, ci personaje vii. De aceea, daca, in general, arta nu trebuie judecata valoric prin biografia autorului, tin sa-i dau dreptate regretatului Valentin Tascu, atunci cand spune ca Ioan Slavici poate fi regasit in personajele sale. Si, poate tot de aceea, datorita talentului sau autentic si fiindca a fost la curent cu marea literatura europeana, Slavici a facut scoala, devenind cu adevarat un clasic al literaturii romane. Pentru ca, la fel ca prietenul sau Eminescu, cel care a deschis poeziei romanesti usa universalitatii, acelasi lucru l-a facut Slavici pentru proza. Cele cinci lucrari prezentate in aceasta carte – Popa Tanda, Gura satului, Budulea Taichii, Moara cu noroc, Padureanca – constituie cea mai mare realizare a unui scriitor menit sa ne infatiseze comedia umana‘‘ a ardeleanului de rand, intr-o lume conservatoare aflata intr-o rapida si profunda innoire.

Gheorghe Schwartz

Mihail Drumes – un caz? Fara indoiala ca da. Citit pe nerasuflate de largi categorii de public, de-a lungul a circa sapte decenii, Drumes nu s-a bucurat pana acum de o reala receptare critica. Una, se intelege, care sa tina cont ca majoritatea creatiilor sale apartin de drept paradigmei literaturii de consum si, prin urmare, nu pot fi judecate cu instrumente estetice. In interiorul acestui gen, Drumes e un autor respectabil, un profesionist cu bune intuitii si un scriitor caruia nu-i este interzis un anume fel de maiestrie. Formula sa este inimitabila, dupa cum o dovedeste si faptul ca, in plina economie libera, in care scriitorii de consum occidentali cunosc, in traducere romaneasca, succese remarcabile, intarzie sa apara un nou autor roman de profil, care sa domine scena literaturii populare scrise cu autoritatea cu care a facut-o Mihail Drumes.

Razvan Voncu

Prin tema care-i confera si titlul, romanul pare sa-si aiba sursa in perioada portugheza, asa cum mentioneaza Eliade in Jurnal, in 21 iunie 1949: „Solstitiul de vara si noaptea de Sanziene isi pastreaza, pentru mine, toate farmecele si toate prestigiile. Se intampla ceva si ziua aceasta mi se pare nu numai cea mai lunga, ci, pur si simplu, alta decat cea de ieri sau cea de maine. Candva, in Portugalia, imaginasem un fel de poveste cu miracolul regenerarii si tineretii vesnice dobandite intr-o noapte de Sanziene. Imaginasem e putin spus. Multe zile de-a randul am trait parca sub vraja acestui mister. Traiam asteptand: sa mi se intample ceva, sa mi se dezvaluie ceva.” Noaptea de Sanziene constituie pentru Eliade un alt moment privilegiat de revelare a numinosului, iar alaturi de sentimentul alteritatii se afla si cel al magicului.

Angelo Mitchievici

Acest roman constituie poate proiectul cel mai ambitios al lui Mircea Eliade, acela de a configura un Zeitgeist, plasandu-se astfel alaturi de romancieri europeni redutabili. Romanul recapituleaza toate temele esentiale pentru opera lui Eliade, teme care-si gasesc ecoul atat in proza si in dramaturgia sa, cat si in opera stiintifica sau in publicistica. In acelasi timp, romanul reprezinta un mare semn de adio, este un roman al despartirilor, al rupturilor, al unei lumi disparute care va continua sa-l obsedeze pe scriitor si asupra careia acesta va mai reveni, dar niciodata cu acest suflu, cu o astfel de anvergura.

Angelo Mitchievici

In Romania anilor ’30, Panait Istrati ramane un scriitor de referinta, fiindca francofilia noastra si-a descoperit, prin el, un reper. Mai interesanta devine „opera revolutionara“ a scriitorilor romani in anii ’40 sau ’50 – anii primelor romane realist-socialiste consacrate lui 1907, cand paginile schematice ale Ciulinilor... pot fi regasite in scrisul lui Zaharia Stancu, Petru Dumitriu, V.Em. Galan si al unui sir intreg de scriitori citabili sau penibili care vor sa comemoreze, cu manie proletara, taranii ucisi –, si mai interesanta devine „mostenirea literara“, in anii ’60, cand ecourile Chirei Chiralina pot fi descoperite in scrisul lui Eugen Barbu, Fanus Neagu s.a. Inca mai ramane de analizat omul politic care a avut un rol esential in procesul ruinarii utopiei – al deziluzionarii revolutionarilor, mai mult sau mai putin profesionisti.

Cornel Ungureanu

Exista un Eminescu al manualelor scolare, cu “Ce-ti doresc eu tie...”, “Calin”, “Revedere”, “Sara pe deal”, “Luceafarul” s.a.m.d. Exista unul romantios, pentru feminitatea daruitor-despletita, in asteptarea Zburatorului, care canta “Pe langa plopii fara sot” si “Somnoroase pasarele” cu vocea tandru ragusita a Vetei din “O noapte furtunoasa”. Un Eminescu al basarabenilor – “Doina” - care aduce lacrimi si dor de razbunare „de la Nistru pan’la Tisa”, un altul al ardelenilor (“Geniu pustiu”), blajenilor („te salut, Roma mica !”), oradenilor lui Iosif Vulcan, ca si, mai ales, al bucovinenilor scoliti in traditia lui Aron Pumnul. Exista un Eminescu al initiatilor, rafinatilor, comparatistilor si variantistilor, al tematismului si istoriei motivelor, al structuralismului si psihanalizei, al celor care aduna in esenta eminescianitatii firele marelui lirism dintotdeauna si de pretutindeni, de la comorile sanskrite, Pindar, Shakespeare si Dante, la romantismul de Jena, Hugo, „les poéts maudits”, Lermontov etc., dupa cum exista un Eminescu al liceenilor acneici, care hohotesc pronuntand deocheat „Kamadeva, zeul indic” si descopera cu ludica excitare cutare pasaje sexuale printre variantele prozei eminesciene, sau texte precum “Antropomorfism”, pe care le contrapun cu ludica obraznicie eroticii hyperionice. Exista apoi un Eminescu al studentilor filologi, dar si al celor de la actorie, un „altul” al filosofilor hipnotizati de Constantin Noica, de traducerile kantiene ale poetului si pasionati sa gaseasca inca un nucleu schopenhauerian in poemele acestuia. Un Eminescu al indianistilor si germanistilor, al  sursologilor, al preotimii putnene (si nu numai), al antisemitilor cu A. C. Cuza si Nicolae Rosu in frunte, unul strict didactic, al profesorimii care cauta cu precadere eticul, exemplaritatea morala, in dauna examenului estetic, un Eminescu folosit propagandistic de protocronismul si „dacismul voievodal” al ceausismului, dar si unul exaltat de oamenii stiintelor exacte, fericiti de apetitul eminescian fata de fizica, matematica, astrologie, economie, chimie s.a.

Dan C. Mihailescu

Tocmai imprevizibilitatea afectului il atrage si-l bulverseaza pe Sandu, imprevizibilitate recuperabila mai  degraba din romanele rusesti, unde intensitatea sentimentului se insoteste cu capriciul lui. Cu Sandu si Ioana intram in zodia cuplurilor care se dizolva nu neaparat din incompatibilitate, ci din prea multa compatibilitate, un joc al nervilor, un razboi de uzura, o absurd confruntare a orgoliilor. Andrei Siniavski remarca acest fenomen la scriitorii rusi incepand cu Puskin si al sau Evgheni Oneghin: cat timp Tatiana il iubeste pe Oneghin si i se ofera, el ramane indiferent; cand ea se casatoreste cu un altul, el se reindragosteste subit de ea, fara speranta. La fel, Peciorin din “Un erou al timpului nostru” la Lermontov, Beltov din “Cine-i de vina?” al lui Herzen, Lavretki din “Un cuib de nobili” al lui Turgheniev. Eroinele lui Holban, poate cu exceptia Daniei, care se detaseaza pe fondul unui alt orizont de posibilitati, sunt cu toatele mal aimées de catre ceea ce Siniavski numea „a superfluous man”. Cu romanele lui Holban si ale lui Camil Petrescu intram intr-o zona abisala a cuplului, a iubirii, unde camera de rezonanta o reprezinta literatura, devenita o oglinda in care se rasfrang toate emotiile si toate reflectiile.

Angelo Mitchievici

Ultima parte a cartii, “Intre vanturi”, se situeaza, tipologic, intre mai multe tipuri de roman active in epoca: romanul de medii sociale (despre Iasiul postbelic, mahalagizat si trivializat), romanul eseu (despre inceputurile literare mature ale lui Danut), romanul „rusesc“ de dragoste, dintre Olguta si Vania, desfasurat in decoruri internationale, romanul „gorkian“ al lui Vania (reusit, dar din pacate prea redus), romanul instrainarii si cel universitar parizian al Monicai si Olgutei (insotite, patern, de Alexandru Palla). Abandonat vreme de cativa ani, spatiul idilic al mosiei va reveni spectaculos, desi iluzoriu si efemer, in prim-plan, dupa intoarcerea de la Paris a fetelor.

Romanul Medelenilor are inca multe de spus noilor generatii de cititori si isi asteapta, inca, adevarata reconsiderare critica. Dincolo de orice consideratii tehnice, cartea este cel mai impresionant si mai fermecator poem epic dedicat marilor vacante din intreaga noastra literatura, o carte-fanion a unei stari de spirit.

Paul Cernat

Ceea ce organizeaza, subteran, materia acestui roman-fluviu este trecerea timpului (biografic, social, istoric) si a varstelor umane, cu corolarul ei, dezvrajirea lumii, descoperirea realului si nevoia recupearii unui Paradis pierdut. Digresiunile de care s-a facut atata caz nu reprezinta decat forme de amanare a trecerii timpului. Atmosfera Medelenilor revine tot mai rar in cadru, pe  masura ce, din fundal, se aude vuietul tot mai amenintator al timpului distrugator, ca o Simfonie a Destinului (cu actiune ciclica, „in bucla“). In timp ce mos Gheorghe agonizeaza la cateva sute de metri distanta, domnul Deleanu incearca (inutil) sa ii retina atentia Olgutei, povestindu-i din Cei trei muschetari…

Paul Cernat

Urmarind adolescenta protagonistilor, Ionel Teodoreanu surprinde – printre cei dintai intre romancierii nostri interbelici – un ritm si un stil de viata deja modernist, sincron cu cel occidental. Modern style-ul casei din Pitar Mos a lui Herr Direktor si Danut, stilul garçonne, emancipat, al Olgutei Deleanu, preocuparile sportive ale tinerilor, automobilul, cinematograful, petrecerile de liceeni prefigureaza deja atmosfera anilor '20.

Prin Mircea si Danut, Ionel Teodoreanu se dovedeste a fi, de fapt, un subtil avocat literar al medelenismului. Caci “medelenismul” nu e legat doar de experienta socio-istorica a unei clase in declin. E un stil de viata strans legat de experienta unor varste ale marilor vacante (copilaria, adolescenta, prima tinerete), aflate la “hotarul” dintre doua epoci istorice. E, totodata, o emblema a intimismului familial pe care chiar si lumea comunista autohtona l-a conservat, pana la un punct.

Paul Cernat

Ceea ce uimeste si seduce cu precadere in Amintiri... este puterea privirii de a calatori nestingherit, incoace si-ncolo, in acest univers launtric, fie evocand poznele lui Nica de parca ar fi vazute chiar cu ochii copilului de odinioara, fie alunecand, in treacat, peste melancoliile scriitorului adult.

Povestile lui Creanga sunt delectabile deopotriva pentru copii si pentru adulti. Insa numai cei din urma le pot gusta pe deplin savoarea. Creanga pare a nu-si fi batut capul sa inventeze povesti: avea destul material la indemana ca sa mai fie nevoie de asa ceva. Cat datoreaza el creatiei folclorice anonime si cat ii este aceasta tributara dupa publicarea povestilor si absorbtia – sau reintoarecea – acestora in circuitul oralitatii e o chestiune ce poate interesa migaloase cercetari erudite. Farmecul povestilor lui Creanga nu sta in inventie – cel mult, aici si-a spus cuvantul selectia facuta de scriitor dintr-un inventar disponibil atat de bogat. Ceea ce atrage si cucereste, in primul rand, e “punerea in scena” - nemaivorbind de darul rostirii plastice, suculente, atat de mult comentat si analizat.

Liviu Papadima

Imaginea acestui poet nedreptatit de destin s-a asezat, in timp, acolo unde critica literara preconizase ca se va fixa. Un precursor, dar nu un poet actual prin toate segmentele operei sale, un talent viguros, dar mai putin un model de urmat, un rebel, dar in interiorul comunismului, Labis va ramane mai mult prin ceea ce ar fi putut fi decat prin ceea ce a fost cu adevarat. Totusi, si prin ceea ce a fost, el a jucat un rol insemnat in supreavietuirea poeziei romanesti, in perioada cumplita a stalinismului literar, ca si in revenirea ulterioara la modelele interbelice, la modernitate. Incercarile de recuperare a operei sale postume, benefice pentru cunoasterea mecanismelor interioare ale creatiei labisiene, nu vor modifica, banuiesc, imaginea sa critica. Important este insa ca opera sa mai poate fi citita si astazi, ca zeci de poezii ale sale nu sunt datate, ca intalnim in ele, chiar daca nu pe deplin formata, o voce poetica suficient de clara si de distincta, de autentica, in raport cu poetii generatiilor anterioare si cu cei care vor veni dupa el. Iar daca noile generatii nu mai poetizeaza dupa modelul Labis, sunt sigur ca poetii romani din anii ce vin vor medita mereu la destinul atat de nedrept al acestui talent urias, ca si la ravna lui poetica, in urma careia a ramas, pana la urma, o opera insemnata in literatura noastra postbelica. Poezia lui Nicolae Labis este dovada vie ca sacrificiul sau n-a fost in zadar.

RAZVAN VONCU

Nu in latura caracterologica sta insa meritul romanului lui Cezar Petrescu. In datele lor interne, personajele au ceva predictibil. Ascensiunile le sunt sincrone. Caderea unuia duce la prabusirea celorlalti. Si, de obicei, intocmai ca in jocul de domino, toti au in preajma pe cate cineva. Momentele de singuratate sunt rare in Calea Victoriei. Admirabila, in schimb, e inventia epica, desi nu din ea, ci din lirismul difuz i s-a tras romancierului succesul. Fiecare capitol incepe printr-un soi de avertisment metaforic, fara nicio legatura explicita cu continutul ulterior. Unele dintre aceste puneri in tema (mai degraba decat in abis) au intr-adevar structura de anecdote, dar atat de generale, incat propriu-zis nu putem vorbi despre narativitate autentica. Cel mult, despre infuzie de stari de spirit. Procedeul tine de alegorie, si substratul vag moralizator se ghiceste permanent indaratul lui. Insasi Calea Victoriei reprezinta, au aratat-o mai toti comentatorii, un alt nume pentru melanjul de opulenta, viciu, civilitate, eleganta, conspiratie si tragedie care freamata in marele oreas. De altminteri, prea putine lucruri se petrec spatial pe fostul Pod al Mogosoaiei.

COSMIN CIOTLOS

Dincolo de miza estetica a cartii, seriile succesive de cititori au fost fascinati, fie ca au vrut, fie ca nu, in tot acest rastimp, de fenomenul ce constituie substanta romanului: ciocoismul, forma romaneasca a parvenitismului, a venalitatii si a lacomiei, a lipsei de repere morale, a mitocaniei agresive si viclene, a exhibitionismului imbuibatilor si ingamfatilor. Ciocoismul repugna aproape tuturor la prima vedere, dar el sta ascuns probabil in fiecare dintre noi; suntem obligati sa vedem ca mereu sunt create conditii si motive pentru renasterea lui; nimic nu-l poate stavili cu totul, cel putin pana acum. Iata, o constatare deconcertanta pentru oricine mediteaza serios si-n tonalitate responsabila despre centrele de imoralitate din spatiul nostru public. Parafrazandu-l pe Spinoza, autorul Eticii, am putea spune ca unei pasiuni si unui viciu nu le poti opune cu folos decat ceva egal in forta, daca nu ceva mai tare decat ele. Deocamdata, ciocoismul este, din pacate, un viciu activ, iar adevaratele virtuti ale vietii democratice – politetea, spiritul de dreptate, cinstea, simplitatea, loialitatea, prudenta, toleranta, blandetea curajoasa si curajul bland, grija si iubirea – apar ca valori morale si forte sufletesti lipsite de vlaga.

VASILE MORAR

Cum in Cronica exista, din cand in cand, cate un Jeu pus la cale de acel Je al cronicarului, vedem ca unul dintre modelele sale il constituie fratii Goncourt. Or, din Jurnalul acestora aflam ca orice nobilime (...) gaseste viata de-a gata si o consuma imediat, cu lacomie, asa incat intra foarte curand in contact cu vidul, intrucat nici nu mai are ce consuma, nici nu este apta sa creeze, caci “neantul mintii” ei o covarseste; in consecinta, nobilimea are imperioasa nevoie, din plictiseala cumplita si din senzatia de gol, de divertisment. Foarte exact ilustreaza acest fapt Cronica in intregimea ei.

Si mai exista in Cronica un mesaj, unul ultrasecret, deconspirat de insistenta cu care a retransmis in ultimele parti ale romanului. E in legatura cu laitmotivul evadarii, al fugii, reusita in cazul unora (Ionel Haralamb, Dim Cozianu), esuata tragic in cazul Lascarilor. Iar mesajul ultrasecret apare, cu “groaza cumplita”, in intrebarea obsedanta pe care si-o pune, agonica, Elvira Vorvoreanu: Si daca o sa mor aici? Sublinierea apartine chiar cronicarului si se incarca de un sens transparent, acum cand o putem reciti deschis nu numai din perspectiva eroinei, ci si din aceea, cu repercursiunile bine cunoscute, a biografiei scriitorului.

ION VARTIC

Cronica de familie sta sub pavaza sumbra a lui Nietzsche. Senzatia neantului interior le impulsioneaza membrilor Familiei vointa de putere: sa traiesti stiind ca adevarata ratiune a vietii consta in revelatia neantului si in cucerirea lui, fie ca in esec, fie ca in victorie, vei ajunge la un fatal paradox: o noua si ultima revelatie a nimicului. Protagonistii Cronicii n-ar putea trai decat la inceputul lumii, cand vointa lor de putere s-ar putea manifesta din plin, cand totul ar putea fi castigat; or, ei traiesc la sfarsitul lumii, cand nu mai este, de fapt, nimic de facut, nimic de castigat. Cel mai bine exemplifica situatia de fapt traiectoria tragica, absurda si descendenta, derizorie, a biografiei Elvirei Vorvoreanu, cea mai vie si fascinanta femeie lansata vreodata in proza romaneasca.

ION VARTIC

Dupa '90, Petru Dumitriu a fost, in mod obsesiv, intrebat de ce si cum a devenit un reprezentant al realismului socialist. Spre cinstea sa, scriitorul nu da, post festum, explicatii “eroice” si sofisticate, ci unele reale si extrem de terestre: protejarea parintilor sai arestati si anchetati si incercarea lui disperata de-a supravietui: “Efectiv, eu am inceput crapand, pur si simplu, de foame. Eram slab, eram aproape un schelet. De nemancat ce eram” sau “Eram un schelet. Si ma gandeam: mor de foame, mor de pneumonie, mor de tristete. Ce ma fac? Hai sa incercam cu astia!” Si, prin urmare, “s-a facut frate cu dracul pana trece puntea”. Dar ceea ce e decisiv pentru onoarea scriitorului nu e faptul ca el recunoaste acum ca a semnat pactul cu diavolul, ci ca el marturisea adevarul chiar atunci, in momentul cand facea acest pact, adica in anii '50. Capitularea scriitorului si semnalarea ei se afla inregistrate in ultima parte, a XXIV-a, a Cronicii de familie, dedicata Tineretii lui Pius Dabija, adica artistului tanar din perioada obsedantului deceniu (initialele personajului, P.D., sunt chiar cele ale prozatorului).

ION VARTIC

Tema centrala in Morometii ar fi libertatea morala in lupta cu fatalitatile istoriei. Ea este anuntata de prozator intr-o fraza liminara, programatica, de care s-a facut in interpretarea critica mai mult caz: “In Campia Dunarii, cu cativa ani inaintea celui de-ai Doilea Razboi Mondial, se pare ca timpul avea cu oamenii nesfarsita rabdare; viata se scurgea aici fara conflicte mare.” Ceea ce urmeaza in roman contrazice aceasta imagine. Timpul este viclean, rabdarea nu e decat o forma de acumulare pentru o noua criza. La sfarsit, cand drama Morometilor este narata si, prin ea, imaginea vietii linistite spulberata, prozatorul revine asupra notatiei de inceput: “Timpul nu mai avea rabdare.” Este una dintre multele imagini ale simetriei in literatura lui Marin Preda, plina de evolutii inchise, de ample miscari in cerc, si vrea sa dea o idee despre rotatia procesuala a vietii dupa o lege statornica si misterioasa care actioneaza si in natura. Chiar demersul epic se inscrie in fatalitatea acestei repetitii.

EUGEN SIMION

Scriind, totdeauna am admirat ceva, o creatie preexistenta, care mi-a fermecat nu numai copilaria, ci si maturitate: eroul preferat, Moromete, care a existat in realitate, a fost tatal meu. Acest sentiment a ramas stabil si profund pentru toata viata, si de aceea cruzimea, cat si josnicia, omorurile si spanzurarile intalnite des la Rebreanu si Sadoveanu si existente, de altfel, si in viata taranilor nu si-au mai gasit loc si in lumea mea scaldata in lumina eterna a zilei de vara. In realitate, in amintire imi zac fapte de violenta fara masura si chipuri intunecoase, infernale, dar pana acum nu le-am gasit un sens... Poate ca nici nu au!?

MARIN PREDA

Tatal real pe care il invoca in fragmentul citat mai inainte este, desigur, un simbol al acestei lumi scaldate in lumina eterna a zilei de vara, dar Ilie Moromete, varianta lui din roman, este creatia fictiunii epice, este un veritabil erou de roman. Nu stiu si, pana la urma, nici nu intereseaza aproape deloc daca scriitorul a pornit de la un prototip sau l-a inventat pur si simplu. Importanta, cu adevarat, este doar veridicitatea lui literara. Si la acest capitol lucrurile sunt clare in Morometii I-II: Ilie Moromete este un personaj memorabil, un personaj care a coborat din carte in viata cu identitatea data de Marin Preda. Asa se intampla de regula cu personajele din marile romane ale literaturii...

EUGEN SIMION

Lui Bacovia ii repugnau teoriile. Probabil ca le percepea ca pe niste surse de falsificare. Numai inspiratia genuina, senzoriala o simtea ca pe o garantie de autenticitate. El se credea un “senzitiv”, ca in proza sa cunoscuta, nu un intelectual. Se vedea pe sine, probabil, in situatia de artist sincer si spontan, in priza directa cu senzatiile care ii talmaceau lumea, evitand complicatiile si artificiile.

Simbolismul bacovian lasa cateva usi deschise spre esteticile ce vor irupe dupa el, cand poemul va deveni prisma metaforica prin intermediul careia poetul isi cauta locul sau in lume, dar si lumea incearca sa se faca acceptata de poet. Permisivitatea poeziei bacoviene, forta ei ascunsa, capacitatea ei de a se primeni postum, intersectand directii pe care, in aparenta, nu le continea, explica viabilitatea acestei opere de o paradoxala umilinta. Probabil ca are dreptate Borges cand spune: “timpul care darama palatele imbogateste versurile”!

DINU FLAMAND

In centrul cartilor lui Octavian Paler nu se afla nici sfantul, nici bruta absoluta, nici supraomul nietzchean, ci tocmai omul obisnuit, suma de calitati si defecte, patimi si slabiciuni, indoieli si angoase. Oricine se poate asadar proiecta sau regasi in paginile acestui roman. Fiindca pe peron nu este El, eroul exemplar iesit din seria biologica. Pe peron suntem noi.

Gravitate fara morga; asumare si autoangajare; mize inalte si blestematele probleme insolubile ale individului si ale comunitatii; sensibilitate si constiinta; anxietate si aspiratie catre echilibru; fragilitatea eului si, ca forma de aparare, proiectarea intr-un camp anistoric al valorilor tari; o ideatie atat de bogata si de vie, cuprinsa in tipare de “inviolabilitate” sintactica...

DANIEL CRISTEA-ENACHE

La finalul romanului Donna Alba mastile personajelor cad. Mihai Aspru a vrut doar s-o “stapaneasca” pe trufasa aristocrata, imbracandu-si dorinta in podoabe stralucitoare, luate din carti. In schimb, Georges Radu Serban, sotul inselat, boier rigid, taxat malitios de catre narator, se dovedeste un veritabil erou tragic, sinucigandu-se din dragoste, ca personajul lui Dostoievski.

Cat o priveste pe Alba, obiectul obsesiei indelung elaborate, ea e un personaj de film din anii '30: femeia fatala, provocatoare de nenorociri pentru barbatii care o iubesc. Intriga dinamica, colorata de suspans, ajunge la o rezolvare cu happy-end, care ar fi putut parea facila daca naratorul n-ar fi introdus un accent original de autoironie si umor negru, chiar in legatura cu ultima aparitie a Albei. Foarte frumoasa in valurile negre de mare doliu, dar deloc indurerata, ea ii apare barbatului ca un inger al mortii, promitandu-i o primejdioasa fericire.

ELENA ZAHARIA FILIPAS

Ion Minulescu a fost cel care a impamantenit la noi un mod de viata simbolist – sinteza intre boema si dandism. Adica acea voita diferentiere de lumea comuna, prin ceea ce s-a numit atunci “spiritul decadent”. [...] Ce aducea nou Ion Minulescu in poezie? In primul rand, o alta lume, o alta sursa de inspiratie; nu satul, ci orasul, nu un univers cantonat in vechime, ci unul modern.

Frumusetea liricii lui Ion Minulescu a constat in faptul ca poetul a tintit si a izbutit sa ramana el insusi, cu tot ce a adus nou si personal in literatura romana. Iar atunci cand si-a extins aria inspiratiei, s-a pastrat in matca proprie. A cautat s-o largeasca, iar apele s-au dus la vale si mai zglobii, si mai nepasatoare. Chiar daca unii cu care a pornit la drum l-au intrecut, chiar daca dintre cei care-au venit dupa el cativa au aflat cai mai adanci de expresie, Ion Minulescu nu si-a pierdut identitatea.

Am citit putine romane mai impregnate de senzualitate decat Adela. Uimit de acest caracter, bine mascat de precautul autor, mi-am intitulat capitolul pe care i l-am consacrat in Arca lui Noe „Jurnalul seducatorului„. Titlul mi l-a sugerat filosoful danez Kierkegaard, cu care doctorul Codrescu are destule asemanari, mai ales in masura in care amandoi cred intr-o mistica a iubirii, fara ca ea – si in pofida lor insisi – sa excluda o puternica senzualitate. Cititorul de azi poate avea dificultati in a o recunoaste. Dar daca face efortul sa renunte la prejudecata scenelor „tari”, de sex, din romanele ultimilor decenii, va descoperi, de pilda, ce incarcatura emotionala si fizica deopotriva are, in Adela, un sarut pus pe incheietura unei maini delicate de tanara femeie, acolo unde dantela manecii se sfarseste.

Nicolae Manolescu

Multe i se pot reprosa lui Drumes, dar nu ca n-ar sti reteta unui roman de consum: rasturnari de situatie; anticipari ale actiunii pentru agatarea cititorului si cresterea suspansului; scene decoltate si multa activitate erotica; actiuni in contratimp; confruntari dramatice; exces de spectaculos, de multe ori neverosimil; melodrama; accelerari narative; personaje ideale cu care publicul din epoca se putea identifica, ca la cinematograf.

Drumes strecoara numeroase stereotipuri ale culturii populare din timpul sau, si tocmai aici principala explicatie a succesului sau: in felul in care a sintetizat si a incorporat in eroii romanului/romanelor lui aspiratiile si fantasmele de natura culturala-sociala-sentimentala ale publicului cititor.

MIHAI IOVANEL

Nonconformistul chilug de la „Spiru Haret” nu credea ca cel mai interesant lucru din adolescenta e dragostea. De aceea, romanul sau va fi unul cerebral, dar nu psihologic, nu „falsificat de analize”. Lipsa succeselor scolare si mondene devine o treapta catre o altfel de implinire. Telul pe care si-l stabileste adolescentul miop nu este sa ajunga ca altii, ci sa ajunga la sine insusi. In loc sa fie imitarea modelelor straine, atingerea unor idealuri stabilite de cei din jur, adolescenta este o perioada esentiala a descoperirii de sine. Dar nu numai descoperire, ci si o veritabila construire a personalitatii. Un efort sustinut prin vointa, asceza, singuratate, renuntari. Prin disciplina ferma si austeritate, prin lecturi aspre, nesfarsite, prin lupte cu dusmanii din afara si dinlauntru. Lupta cu mediocritatea, cu buchiseala si cultura de manual, dar si cu sentimentalismul, nostalgia, tristetea. Invingandu-si slabiciunile si crescandu-si bogatiile interioare, Eliade se construieste ca personalitate.

LIVIU BORDAS

Prietenia – dincolo de particularitatea aparitiei sale, dincolo de felul in care se substantiaza dupa firea individuala – isi are universalitatea sa ca virtute morala: ea presupune solidaritate si curaj, altruism  si generozitate, spirit de sacrificiu si toleranta, loialitate si recunostinta. In cuprinsul sensibilitatii si mentalitatilor postmoderne, prietenia este si ea, din pacate, devalorizata. Dar, oare, se poate trai deplin moral in absenta prieteniei intre oamenii buni? Eroii “Sperantei” nici macar nu-si pun aceasta intrebare, si aceasta din simplul motiv ca, pentru ei, precum in basmele universale ale omenirii, prieteniile sunt de doua feluri: intre cei buni si intre cei rai si inraiti.

Toate panzele sus! este, in literatura romana si in extensiile sale cinematografice, o poveste estetic izbutita despre sublimitatea si simplitatea prieteniei: virtute pe cat de rara, pe atat de necesara, oricand, oriunde si pentru oricine “pluteste” pe “marea” propriului destin.

VASILE MORAR

Cat timp exista tinuturi necunoscute, oameni inca neintalniti, experiente inca neduse pana la capat, multe lucruri sunt posibile, si depinde de om ce anume sa aleaga in fiecare situatie. Radu Tudoran insusi a calatorit pe marile si fluviile globului pamantesc, a fost fascinat de lumea diversa, pestrita a porturilor, de neprevazutul din caracterul firilor alunecoase, nestatornice, dar a fost si increzator ca in orice mediu social pot sa existe, pur si simplu, oameni morali: nobili in porniri, altruisti incurabili, generosi dezinteresati si fiinte drepte cu semenii lor, in pofida tuturor greutatilor si obstacolelor intalnite in cale. Nu aventura superficiala si egoista il preocupa pe Radu Tudoran, ci sensul moral pe care-l aduce cu ea calatoria plina de neasteptat, cea receptata de altii, ulterior, ca o aventura. Pentru el, viata este taramul intamplarilor, care-si developeaza talcul lor, iar romancierul nu trebuie decat sa faca verosimila inlantuirea evenimentelor. Acest idealism moral este recognoscibil in toata opera „fratelui lui Geo Bogza“, Radu Tudoran.

VASILE MORAR

Povestea de dragoste, de o mare frumusete luminos-tragica, putand fi considerata un Love Story al literaturii romane, ramane doar o componenta a romanului. La fel de frumoasa si poate chiar mai impresionanta este povestea prieteniei inginerului cu Bibi. Din acest punct de vedere, romanul Prins poate fi considerat un poem (epic) al prieteniei. Petru Popescu ilustreaza prin situatii din viata de fiecare zi comunicarea fara cuvinte dintre doi barbati tineri, solidaritatea lor sobra, de soldati aflati umar la umar in transeele vietii. Combinatia de roman si poem, de comedie si melodrama il cucereste chiar si pe scepticul cititor de azi. Prins nu s-a demodat in cei patruzeci de ani care au trecut de la prima lui aparitie, asa cum nu s-au demodat nici moartea, nici tineretea, nici dragostea. Si nici talentul literar.

ALEX STEFANESCU 

„Dragoste si moarte, altceva nu exista pe lume!” ii spune la un moment dat, intr-o scena simbolica, Fane, fostul puscarias, lui Ivan, fostul revolutionar. Intre aceste doua tensiuni se zbate toata lumea fara ideal a mahalalei care-si accepta destinul fara revolta si fara lamentatii. In mahala se iubeste repede si se moare usor. Pe cat de fragila e viata, pe atat de cruda e moartea; oricine e gata sa se sinucida din disperare sau sa omoare din furie, supus unei obscure fatalitati.

Roman de mediu si de atmosfera, populat cu personaje cat se poate de pitoresti, predispuse la promiscuitate morala si conduse de o sexualitate primara, mixand permanent nostalgicul cu grotescul, idilicul cu misticul si patetismul cu sordidul, scris in limbajul colorat de secol XIX, Maidanul cu dragoste este o tragica si triviala epopee balcanica suburbana, ivita din confesiunea melancolica tarzie a unui Peter Pan de mahala.

Marius Chivu

Desi cele doua volume-fanion ale lui Grigore Bajenaru au fost reeditate dupa 1990 (ultima oara in 2008), nu cred ca putem vorbi despre o receptare postcomunista a lor. Abia prezenta editie le va repune realmente in relatie cu publicul larg, caruia de fapt i se si adreseaza. Iar acesta se vor imparti probabil in doua mari categorii; de o parte nostalgicii varstnici si maturi care vor reciti (a cata oara?) evocarile liceului interbelic, de cealalta – adolescentii si tinerii care vor descoperi pentru prima data o lume disparuta, vintage sau retro. Nu-mi fac insa griji: cartile „au suflet” si vor fi parcurse, azi ca si ieri, cu aceeasi curiozitate si placere. Ele isi delecteaza cititorii si, delectandu-i, ii invata sa se apropie de literatura si de umanioare, sa devina oameni intregi si, daca se poate, mai buni. Credeti ca e putin?

Paul Cernat

In universul vietii noastre cotidiene, cel intesat de valori pestrite, in care spiritul exhibitionist al noilor Scatii a devenit o adevarata institutie – el fiind tot mitocanesc, agresiv si invaziv ca si acum un veac – tot ceea ce ne ramane este sa ne autocontemplam, distantandu-ne si decantand in tot tumultul haotic ceea ce are valoare morala perena si sens in longue durée, cum ar spune Fernand Braudel. Poate ca asa ceva a intuit Duiliu Zamfirescu inca de atunci, iar ca scriitor s-a simtit dator sa lase generatiilor viitoare Ciclul Comanestenilor, iar ca om sa fie, intotdeauna, politicos. Or, se stie ca virtutea politetii a „locuit” firesc in cele doua stiluri si moduri de viata atat de apreciate de autor: aristocratia si taranimea. Doua clase sociale care au disparut din istorie, tot asa cum trasaturile morale si estetice asociate lor in mod privilegiat par a fi estompate in contemporanitate: statornicia, nobletea caracterului, generozitatea, rabdarea, blandetea, serenitatea si simtul onoarei. Eclipse si absente despre care nu se poate sa nu meditam recitindu-l pe Duiliu Zamfirescu.         

Vasile Morar 

La o conferinta de la Institutul Francez de pe bulevardul Dacia, Mirona face cunostinta cu „un barbat impunator, greoi, cu parul ca zapada”, care, cand afla ca scrie literatura, o invita la cenaclu sa citeasca ceva. „Maestrul” e, desigur, E. Lovinescu, surprins dintr-o singura trasatura de condei, cu spiritul sau curios si generozitatea fata de incepatori, dar si cu mania – nevinovata – de a-i „boteza” cu pseudonime convingatoare: „Mirona? repeta maestrul mirat. E ingenios, dar prea cautat, neverosimil... Sa vii sa-mi citesti ceva. Lasa ca-ti gasesc eu un alt pseudonim. Si, potrivindu-si ochelarii, ca un profesor care nu se decide sa-ti puna o nota de trecere: Vino duminica la cenaclu, domnisoara Mirona...”

La capatul lecturii acestui roman, scris cu verva si cu sensibilitate feminina, cititorul va ramane cu imaginea unei epoci istorice tulburate de mari prefaceri, in care o fata idealista isi cauta drumul, crezand cu incapatanare in destinul ei de scriitoare. Narator si personaj in acelasi timp, ea traieste deopotriva in realitatea Bucurestiului si a Parisului din anii celui de-al Doilea Razboi Mondial, cat si in fictiune, alaturi de fascinata si misterioasa bunica Fana.

Elena ZAHARIA-FILIPAS

Nichita Stanescu a intuit de tanar ascunsele, dar uriasele resurse ale limbajului poetic de a spune infinit mai mult decat sta scris pe hartie. Cuvantul isi poate transgresa semnificatiile, poate sari peste umbra sa.

Liderul neomodernismului nostru epuizeaza Dictionarul limbii romane, nu pe intinderea, dar in adancimea acestuia. El compune, din cuvintele pe care cu totii le cunoastem, necuvinte trase intr-o limba nemaiauzita, de o stranie frumusete.

Daniel Cristea-Enache

La aparitie, în 1930, romanul lui Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de razboi, a surprins critica prin caracterul lui aparent neunitar. O poveste clasica de dragoste si un jurnal de razboi, greu de legat între ele. Persoana întâi a naratiunii nu parea suficienta pentru a fi citite împreuna. Si mai era ceva, impresia, nu chiar usor de formulat, ca nici gelozia, nici razboiul nu aveau înfatisarea cunoscuta din alte romane ale vremii. Ceea ce critica n-avea cum sa stie înca era ca, sub ochii ei, se petrecea o reforma a romanului pe cât de profunda, pe atât de radicala, si ca, în pofida inertiei unui gen devenit foarte popular, romanul nu va mai fi niciodata acelasi dupa Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de razboi.

Nicolae MANOLESCU

Tinerii traiesc intens si "nu pot iubi decât vesnic", au pudori, îndrazneli si politeturi retro, se îndragostesc fulgerator, vorbesc pretios, fac declaratii pasionale, juraminte si gesturi de viata si de moarte, cad în genunchi, saruta fotografii, ameninta cu sinuciderea... Ei sînt "prea tineri", trec prin "faza eroica a tineretii", au farmecul candorii si al ero(t)ismului adolescentin, sunt naivi si idealisti, sinceri si exagerati, impetuosi si impertinenti, puri si solidari. Inocenti, încapatînati, plini de vitalitate si gata pentru sacrificii în numele unui ideal, arpetistii sunt, în frunte cu catalizatorul Grig Dima, niste eroi ai adolescentei.

Marius Chivu

Neîndoielnic, scriind aceasta carte, autorul ei evadeaza: în trecut, în imaginatie, în mit. Nunta în Cer nu e, desigur, un roman fantastic, desi misterul nu lipseste, dar e, cu siguranta, un roman realist-simbolic, axat pe un mit al iubirii. Un roman de idei, mai putin livresc decît celelalte, si un roman liric. Cadrul întâmplarilor relatate ramâne unul modern, citadin, în vreme ce relatarile lor au loc într-un cadru montan, izolat.

Avem de-a face cu un roman foarte curajos, un roman ce a deranjat multe personalitati importante ale acelor vremuri, creat de un romancier si mai curajos, ce si-a scris memoriile si gandurile fara niciun fel de teama de repercusiuni. Poate tocmai acestei bravade se datoreaza si sfarsitul autorului,  acesta parasindu-ne in 1980, la Mogosoaia, dupa spusele unora – in conditii stranii – sufocat cu o perna.

Nu exist? niciun  roman care s? fi fost la fel de prost citit ca Rusoaica lui Gib Mih?escu.  Inclusiv de c?tre critica literar? a anilor '30 din secolul trecut. Despre  critica de dup? r?zboi e greu de vorbit. Tip?rit în 1933, romanul n-a fost  reeditat niciodat? în timpul comunismului. Nici m?car în edi?iile critice.  Motivul este în primul rând titlul. Cu toat? „desp?r?irea” politic? a regimului  de la Bucure?ti de Uniunea Sovietic? din aprilie 1964, liderii comuni?ti români  au continuat s? menajeze pân? la sfâr?it „marea ?ar? prieten?”, era formula  obi?nuit?, de la R?s?rit, interzicând orice referire direct?.

Este un roman de dragoste mai aparte. Romanul are drept tema principala credinta in reincarnare, metempsihoza. Cuplul arhetipal si androginic se cauta si se reintregeste in sapte istorice foarte diferite. Personajul principal, Toma Novac, trece prin mai multe vieti, este pe rand pastor in India, guvernator in Egipt, scrib in Babilon, cavaler roman in Roma in epoca domniei imparatului Tiberiu.

Aparut in 1977, "Trei dinti din fata" este romanul mutilarii destinelor celor care traiesc intr-un regim istoric absurd, in deceniul simulacrului destalinizarii. In corpul textului sorescian palpita iubirea ca esec. Este un roman alambicat, atat in relatii sociale, cat si umane, a carui scriitura densa il poate face dificil. Cel putin la o prima lectura. Este, in fond, un roman greu, al caracterelor, straniului si inconsecventei unei lumi lipsite de valori si repere. Personajele sunt chinuite si contorsionate de spaime, temeri, griji ale zilei de maine.

Materia încorporat? în roman se afla la loc sigur, în inima ?i sufletul meu, primit? gratis de la via??, din amintirile p?rin?ilor ?i ale b?trânilor satului meu, iar eroul principal, Che Andrei, om vesel, îndatoritor, c?lare pe spinarea durerii, locuia gard în gard cu noi (a murit la vreo zece ani dup? apari?ia romanului meu, pe care l-a purtat mult? vreme în buzunar).

Subiectul romanului e greu de povestit. Sunt în fond aproape tot atâtea povestiti câte personaje principale. ?i chiar dac? nu e un Decameron ori un Hanu-Ancu?ei, unde povestitorii se perind? în fa?a ascult?torilor, Craii e la fel de variat epic precum acestea ?i a?az? întâmpl?rile istorisite în cele mai variate perspective: unele întâmpl?ri par a coborî din timpuri vechi, altele, din spa?ii îndep?rtate, destule ?â?nesc din via?a de toate zilele a unor oameni cu stare ?i cu poft? de a tr?i dintr-un Bucure?ti de la sfâr?itul epocii frumoase, cum este numit? îndeob?te aceea dinaintea Primului R?zboi Mondial.

Nicolae Manolescu

Alaturi de trilogia La Medeleni, Lorelei este cel mai iubit roman al lui Ionel Teodoreanu. Farmecul sau romantic, tristetea apasatoare, intimitatea gratioasa si nobletea lirica a povestii de iubire, atmosfera cu parfum fin de siécle topita in frenezia epocii jazzului din anii ‘20-‘30 au sedus generatii de cititori si, mai ales, de cititoare.

Roman de atmosfera si de „de analiza” a sentimentului, Lorelei este o „contopire de poem si basm”, in care naratiunea psihologica de actualitate intalneste traditia mitologica a romanului medieval. Trista poveste de iubire a tinerei Luli e dublata de iluzia livresca si filtrata prin lirismul pur al vechii legende germanice si al elegiilor eminesciene.

Paul Cernat

Cella Serghi era Margaret Mitchell a noastra. Aceeasi forta epica, aceeasi curgere a personajului, acelasi tip de feminitate care lupta si trebuie sa invinga. Cine nu isi aminteste ultima pagina din Pe aripile vantului, cator cititoare le-a slujit drept suport, drept lectie de viata? Un feminism cald care e mai mult un fel de solidaritate feminina...

Naturaletea, spontaneitatea scriiturii, conturarea personajului  principal, atat de sincer si de cuceritor, capacitatea de-a face cititorul sa viseze si nu in ultima instanta succesul de public pentru o carte de dragoste, toate acestea insemnau ca aveam de a face cu o carte de referinta.

Maitreyi este un roman viu, substantial, cu o deschidere noua spre problematica omului modern (un spirit, intre altele, voiajor, confruntat în experientele lui existentiale cu mentalitati inradacinate in ceea ce antropologii numesc cultura de profunzime). Nu atat exotismul – desi nici acesta nu poate fi ignorat – este elementul inedit in romanul lui Eliade, ci un spirit nou de a gandi destinul omului in secolul al XX-lea, o vointa clara de sincronizare cu spiritul timpului.

Un roman, oricum substantial, viabil dupa mai bine de o jumatate de secol de cand fost scris. Eliade încearca sa construiasca, dupa o formula a lui Bachelard, o mitologie a seductiei.

Acad. Eugen Simion

Victor Petrini atinge, într-o lume confuza, conditia tragicului, pentru ca nu se îndoieste de puterea spiritului de a ramâne demn si necrutator în suferinta. Iubirile si întâmplarile absurde îl arunca în bratele deznadejdii si ale oroarei, spiritul îi da însa forta sa treaca prin ele, nu netulburat (mit al omului clasic), ci nelinistit si lucid, luciditatea fiind forma demnitatii sale.

Victor Petrini atinge, într-o lume confuza, conditia tragicului, pentru ca nu se îndoieste de puterea spiritului de a ramâne demn si necrutator în suferinta. Iubirile si întâmplarile absurde îl arunca în bratele deznadejdii si ale oroarei, spiritul îi da însa forta sa treaca prin ele, nu netulburat (mit al omului clasic), ci nelinistit si lucid, luciditatea fiind forma demnitatii sale.

Victor Petrini atinge, într-o lume confuza, conditia tragicului, pentru ca nu se îndoieste de puterea spiritului de a ramâne demn si necrutator în suferinta. Iubirile si întâmplarile absurde îl arunca în bratele deznadejdii si ale oroarei, spiritul îi da însa forta sa treaca prin ele, nu netulburat (mit al omului clasic), ci nelinistit si lucid, luciditatea fiind forma demnitatii sale.